Sfârşit de partidă – Metropolis

Joc impecabil dar piesa e sumbră şi nu poate fi “înghiţită” de oricine. Spectatorii jumătate se plictiseau, jumătate dormeau şi cealaltă jumătate (exagerez un pic) urmăreau cu interes. Pe mine m-a prins, mai ales cum a prestat Mihai Constantin. Lui Răzan Vasilescu îi iese foarte bine istericul şi antipaticul personaj. Acţiunea e statică sau cel puţin lentă, atmosfera e încărcată şi cenuşie iar personajele apatice, dar specatacolul emană o incredibilă forţă. Aşa că mergeţi dar odihniţi, relaxaţi şi avizi de cultură.

“Cuvintele sunt toată averea noastră.” Samuel Beckett

Lucia patinează – ONB

Lucia patinează şi cam atât. Multe momente proaste. Unul foarte bun: bătaia în slow-motion. Alunecări în grotesc, două planuri temporale, cupluri disfunţionale, microfoane – nimic din astea nu mă deranjează, dar combinaţia şi jocul actorilor destul de slăbuţ au dus la un spectacol dezechilibrat şi pe care nu l-aş revedea.

Desculţ în parc – TNO

Am tot amânat postarea asta. Nu consider seara total pierdută dar cu siguranţă mă aşteptam la mai mult. Şi nici măcar nu am crezut reclama spectacolului “o comedie excepţională”. Biletele au un preţ mult exagerat pentru calitatea oferită (între 60 si 100 de lei) – preţ “justificat” exclusiv de notorietatea lui Ştefan Bănică jr. Nici nu mai stiu cum se termină, dacă e cu final fericit sau nu. Acţiunea toată e neinteresantă, perimată – păcatul multor piese american-contemporane cuprinzând doar preocupări ale perioadei respective; dar nici punerea în scenă nu salvează spectacolul.

D-ale Carnavalului – Evreiesc

Iată-mă şi pe la Teatrul Evreiesc, dar greu cu Caragiale. Spectacolul e fad şi sărăcăcios. Actorii se străduiesc dar nu au omogenitate în joc, n-au culoare, n-au spumă. E amuzant, dar umorul vine din text şi prea puţin din rest. Eu zic: aşa nu! Cragiale merită şi poate mai mult.

Inimă de câine – TNB

Spectacolul e susţinut exclusiv de rolul făcut de Marius Manole. Şi Rebengiuc mi-a placut deşi nu sunt fan. Subiectul în sine e destul de interesant, profund, deşi mă gândesc că aduce neajunsuri rasei canine. E vorba de un experiment (era să zic că e vorba de un câine, tocmai din cauză că felul în care joacă Manole  atrage toată atenţia). Un ilustru profesor face un transplant unui câine tomberonez care îl transformă pe acesta din urmă într-un om, unul cam primitiv. Primul act se încheie cu complicata operaţie concepută foarte haios de regizor, dar actul doi începe şi mai bine – este prezentat aproape genial modul în care a decurs transformarea. Apoi lucrurile iau o întorsătură destul de neplăcută. Cum Moscova era în plină tranziţie spre comunism, omul care fusese câine devine un comunist agitat ce se ridică împotriva creatorului său care era burghez şi în plus locuia în 7 camere. Marele ghinion al “câinomului” e că transplantul i se face de la un beţiv scandalagiu, moştenindu-i aceluia toate viciile, care nu fac deloc o combinaţie bună cu apucăturile lui de câine vagabond. Din rău în mai rău se ajunge totuşi la un final fericit.

Amuzant, trist… mie mi-a plăcut.

Omul pernă – Odeon

Ce de Afrim am văzut zilele astea! Ce să zic… mie îmi place Omul pernă. Cred că şi punerea asta agresivă în scenă. Deci, să fim înţeleşi: m-am simţit victima unui viol şi mi-a plăcut (aşa per total, că au fost şi momente incomode când am zis “mai bine lipsă”). Bănuiesc că aşa e la viol, aştept cu interes voluntari care să mă edifice prin punere în practică. Hai că iar mă caută obsesiile pe acasă. Dar să analizăm… mă apucă doar în conexiune cu piesele lui Radu Afrim. O fi vreo coincidenţă?

Aşa… să mă justific: în afară de subiectul teribil, punerea în scenă aduce trupuri aproape goale (frumoase), mişcări obscene, trimiteri pornografice, teroare, limbaj.. să-i zicem licenţios şi un final apoteotic cu doi bărbaţi care se sărută. Pam-pam! E şi ce dacă un personaj avea mâncărimi (la limbă!? nu! fix la propriu şi în fund) şi a rugat un spectator să-l scarpine? Şi ce dacă sunt gazaţi niscai tineri şi se trage ca pe front? Zău dacă nu e ceva duios în spectacolul ăsta, ceva suav, frumos… habar n-am ce că din fut şi căcat n-au ieşit!

Ars longa, vita brevis!

O scrisoare pierdută – Bulandra

Măi, măi, măi ce spectacol frumos! Inspirată punere în scenă… cu telefoane mobile, lapop şi alte acareturi. Amuzante comediile astea! Distribuţie marfă. Cele mai haioase roluri: Vizante, Adrian Ciobanu şi Gheorghe Ifrim. Şerban Pavlu şi Doru Ana fac foarte bine ceea ce fac. Daniela Nane e clar de acolo, în toată splendoarea. Din păcate replicile le dă un pic cam fals (mai puţin când o imită pe cea de la mondenii când o imită pe Andreea Marin  – cred că întreg rolul ar trebui să-l facă pe “moldovenească”) dar e foarte credibilă când se strâmbă, face nazuri şi alea alea. Inevitabil, politicul zilelor noastre este uşor atacat, însă într-o manieră lejeră care m-a făcut să nu-mi displacă intervenţiile.

Durează enorm (3 ore) dar spectacolul are toate ingredientele să te ţină conectat. E numai bun pentru o seara relaxantă, când vin rudele din provincie şi vreţi să le… duceţi la teatru.

“Curat murdar!”

Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? – CC Rm. Sărat

Un spectacol puternic, enervant pe alocuri. Tinerii actori fac un joc bun, Maia Morgenstern pare uneori de pe altă planetă, nu în sens bun sau rău, pur şi simplu are un aer diferit. Punerea în scenă nu are defecte. Dar m-am cam săturat de subiectele astea. Vreau ceva nobil. Sau măcar ceva doar amuzant. Toate tragediile astea, toată mizeria arătată; parcă e o modă. Sigur că se şi râde la spectacolul acesta dar amar. Nu mai vreau piese care să-mi arate cât de strâmbă e societatea, cât de grotesc e divertismentul TV, cât de coruptă e politica.

Pe de altă parte percepţia asupra unui spectacol nu depinde doar de starea în care mă aflu când îl văd, ci şi de starea când scriu. Dar eu zic aşa: dacă nu m-am plictisit e de bine. Iar la această piesă nu m-am plictisit deşi am văzut-o fără sonorizarea cu care se joacă de obicei.

Am auzit şi păreri conform cărora şi plictisul e o stare de apreciat, dacă regizorul ti-o provoacă voit. Ei bine, am toleranţă scăzută la plictiseală dar sunt mereu gata pentru experienţe noi.

“Toţi oamenii joacă roluri, în afară, poate, de unii actori.” Eugene Ionesco

Cafeneaua – Bulandra

Punere în scenă ireproşabilă – simplă şi plină de forţă. Se vede când un spectacol se joacă de mult. Totul merge strună. Horaţiu Mălăele se desfăşoară la superlativ şi în rol şi în regie.

Subiectul mi se pare o prostie, dar dacă nu mă gândeam şi la piesă în sine, nici nu observam. M-a distrat faza cu autostrada ce urma să treacă şi pe acolo, m-au năpădit gânduri foarte… româneşti.

Cu siguranţă un spectacol care face să fie văzut.

“Nu îţi explica greşelle. Învăluie-le în mister şi abstracţiune. Nu schimbă mare lucru, dar derutează” H. Mălăle (:) ok, sunt fan)

Joi.mega.joy – Odeon

Poate percepţia asupra unei piese depinde şi de starea în care te afli în momentul vizionării. Mergând să o văd după multe amânări, o foarte bună recomandare şi o zi extrem de obositoare nu m-am putut gândi decât la… altele.

Locurile spectatorilor sunt aşezate pe scenă, bănuiesc că dacă stăteam acolo aş fi intat mai uşor în atmosferă. Dar eu şi alţi câţiva fii ai ploii ne-am ales cu locuri în primele loje – destul de departe de acţiune. Aşa că toată piesa (sau minim 80% din ea) m-am gândit cum ar fi să faci sex la lojă, în timpul unei piese. Chestia a funcţionat, pentru că am reuşit să-mi ţin ochii deschişi preţ de 140 de minute şi cred că mai puteam. De altfel, timp berechet pentru orice tip de partidă.

Eu nu zic, piesa merge de văzut. Cred că e mai gustabilă pentru seniori dar poate fi simpatică pentru orice categorie de vârstă. Umorul e bun, punerea în scenă se potriveşte foarte bine cu tot. Cel mai mult mi-a plăcut jocul lui Constantin Cojocaru dar şi Rodica Mandache m-a distrat.

“Actorii sunt dovezi vii ale faptului că sufletul există…” zise A. Pintea