Ce de Afrim am văzut zilele astea! Ce să zic… mie îmi place Omul pernă. Cred că şi punerea asta agresivă în scenă. Deci, să fim înţeleşi: m-am simţit victima unui viol şi mi-a plăcut (aşa per total, că au fost şi momente incomode când am zis “mai bine lipsă”). Bănuiesc că aşa e la viol, aştept cu interes voluntari care să mă edifice prin punere în practică. Hai că iar mă caută obsesiile pe acasă. Dar să analizăm… mă apucă doar în conexiune cu piesele lui Radu Afrim. O fi vreo coincidenţă?
Aşa… să mă justific: în afară de subiectul teribil, punerea în scenă aduce trupuri aproape goale (frumoase), mişcări obscene, trimiteri pornografice, teroare, limbaj.. să-i zicem licenţios şi un final apoteotic cu doi bărbaţi care se sărută. Pam-pam! E şi ce dacă un personaj avea mâncărimi (la limbă!? nu! fix la propriu şi în fund) şi a rugat un spectator să-l scarpine? Şi ce dacă sunt gazaţi niscai tineri şi se trage ca pe front? Zău dacă nu e ceva duios în spectacolul ăsta, ceva suav, frumos… habar n-am ce că din fut şi căcat n-au ieşit!
Ars longa, vita brevis!
